Va place haiku-ul?: aprilie 2008

LA CULES DE STELE
Editura Ambasador, Târgu Mureş, 2004

Ion Untaru – zbor liric spre curcubeu
Prozator viguros care ştie să ne descreţească frunţile (vezi volumul Impozit pe prostie), Ion Untaru e şi un poet talentat, reuşind să scrie cu succes admirabile sonete, rondeluri, haiku-uri, epigrame, aforisme, poeme într-un vers, etc. Cărţile sale de poezie (Domnul Liszt, Invitaţie la castel, Vestitorul şi, mai ales, Condorul), bine primite de critică, fac dovada unui travaliu cu rezultate remarcabile.
În masiva sa carte Condorul, apărută la Editura Orion, Bucureşti, 2001, Ion Untaru impresionează prin diversitatea temelor şi a speciilor literare abordate, precum şi prin acurateţea stilistică. Autorul vede lumea în alb-negru şi color. Găsim, cu alte cuvinte, în lirica acestuia tandreţe, romantism, umor, ironie, sarcasm, dorinţa de perfecţiune şi aspiraţia către puritate...
Prezent în reviste şi în antologii de haiku (Aromă de nea, Surâsul crizantemei, apărute la Târgu Mureş), membru al Clubului Naţional de Haiku Bucurii efemere, fondat în 2002 la Târgu Mureş, Ion Untaru este un autor de haiku discret, lucru mai rar întâlnit în lumea atât de orgolioasă a autorilor români de haiku.
Citindu-i haiku-urile din această plachetă, ne dăm seama că poetul mizează pe uimirea noastră în faţa lucrurilor simple care se află în preajma noastră, dar noi, oameni ai secolului al XXI-lea, fiind atât de ocupaţi, stresaţi sau indiferenţi nu dăm importanţă acestor „nimicuri” care ne pot face viaţa mai plăcută, capabile să ne ofere, cum îmi place mie să spun, acele simple „bucurii efemere”.
Poetul nu este adeptul haiku-ului cu formă fixă, de 17 silabe, dar este atent la anotimpuri, la peisaje, la flora şi fauna atât de diverse.
Primăvara este anotimpul învierii naturii, a frumuseţii, a miracolelor: „Primăvara / îngerul Domnului / împodobeşte caisul” sau „În faţa oglinzii / cu cireşe la urechi / adolescenta”.
Vara este anotimpul cu ploi catifelate, cu bărcuţe de hârtie plutind pe şanţuri, cu nopţi în care visezi numărând stelele de pe cer sau asculţi cântecul broaştelor (avem încă în memorie saltul şi plescăitul broaştei lui Basho!).
Dar poate că cel mai bine (re)prezentat este anotimpul toamna, cu reverii, tristeţi, jocuri de lumini şi culori, cu rândunele ce „îşi fac cuibul”, cu graurii din vie şi sălcii plângătoare...
Iarna este pentru poet un anotimp al sărbătorilor, al minunilor, al inspiraţiei: „Am aprins focul / pisica toarce /aştept inspiraţia”.
Puritatea imaginilor este remarcabilă. La fel puterea de concentrare şi sugestie: „Dimineaţă de vară / ciutele limpezesc / izvoarele” sau: „Noapte senină / insomnia mă scoate / la cules de stele”.
Ion Untaru pare a fi un spirit religios, plin de iubire faţă de oameni şi faţă de natura binefăcătoare: „Iubirea - / un strop de rouă/ in care se vede cerul”.
Citind haiku-urile lui Ion Untaru eşti tentat să fii mai atent la tot ce ne înconjoară, suntem îndemnaţi, parcă, să trăim în armonie cu natura şi cu noi înşine, haiku-urile acestea având un efect terapeutic asupra sufletului nostru însetat de frumos.
După cum se poate observa, poetul şi-a însuşit în chip fericit lecţia de poezie niponă şi a reuşit să concentreze în cele trei versuri, totalizând aproximativ 17 silabe, un întreg univers. Prin rigoare, sensibilitate şi puritate, poezia lui Ion Untaru este un zbor liric spre curcubeu.
Ioan Găbudean
Târgu Mureş, noiembrie 2004

PĂSĂRI ŞI CUVINTE
Editura Amurg sentimental, 2008

Confort Procust
Poetul Ion Untaru vine în universul Poeziei din lumea riguroasă a cifrelor. Este un dat peste care nu se poate trece cu vederea, dacă vrem să vedem portretul artistului pe coordonatele sale adevărate. În el coexistă două euri. Spiritul însetat de real, caracteristic celor care lucrează în domeniul ştiinţelor exacte – Domnia sa a absolvit Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti – este dublat de o fire de poet, poet autentic al câmpiei şi nu numai, de un suflet de artist sensibil, care ştie să plece urechea la frumuseţile şi tristeţile din natură şi societate
Amprenta poetului, personalitatea sa artistică, puternică, dar contorsionată asemenea grupului statuar Laokoon, este previzibilă încă din cartea de debut, „Domnul Liszt” (Editura Destine, 1994), carte structurată pe două părţi: „Plimbare cu trăsura” şi „Tânguirea privighetorii”. Universul lui poetic este constituit în mugure, încă de aici. Natură şi societate sunt cele două lumi contemporane la care se raportează mereu în poemele sale. Natura fără de care nu ar exista exoticul, succintul dar concentratul poem haiku şi societatea, izvor inepuizabil al senryu-ului, poem geamăn cu haiku-ul. Expresia „Un ochi râde şi altul plânge”, se potriveşte de minune acestor două specii literare, originare din ţara Soarelui Răsare. Scriitorul Ion Untaru, atât în proză, cât şi în poezie, ştie să îmbine organic cele două laturi ale existenţei umane, viaţa şi moartea. El ştie să se bucure de frumuseţile fără seamăn ale naturii, dar îşi asumă şi dramele mari sau mărunte, dar multe, ale semenilor săi. Astfel, încă de la debut, el se aşează sub zodia lui Bacovia, clasicul român cel mai apropiat de atmosfera haiku-ului:

Şi gem cimitire de apă
Iar ploaia ne-nchide prin case
Să nu vedem noaptea cum sapă
Pământul din care ies oase

Priveşte iubito cum plouă
Ca-n moarte cu somnul de veci
Să nu ne mai plângem că nouă
De ploaie, ni-s mâinile reci!

Poetul dispune de o zestre sufletească bogată şi diversă. Sufletul său se zbuciumă, se tânguie, contemplă, admiră. Stările sufleteşti sunt greu de cuantificat şi de pus în tipare. Om al cifrelor riguros exacte, după ce o vreme a practicat versul liber, Ion Untaru este într-o continuă căutare a formelor care să exprime cel mai bine adevărul. Adevărul artistic, se înţelege. El procedează aidoma unui atlet care începe cu maratonul ca să vizeze spre topul carierei sportive suta de metri. Strădaniile poetului mai pot fi comparate cu truda sculptorului trece de la lucrările de mare anvergură la cele de miniatură. Dar pe măsură ce scad dimensiunile, cresc virtuţile lucrării de artă. Cât rumeguş iese dintr-un buştean din care sculptorul dă viaţă unui cap de copil, bunăoară! Şi câte cuvinte trebuie poetul să arunce sau să le transfigureze, pentru ca din noianul de „gânduri şi de imagini” să rezulte o bijuterie de dimensiunile şi strălucirea unui sonet, rondel sau haiku! Asta numai un poet care a încercat asemenea legendarului Procust să aducă totul la aceleaşi dimensiuni, la un numitor comun, ca să ne exprimăm în termeni matematici, o poate şti. Ion Untaru este unul dintre aemenea poeţi care a îmblânzit cuvintele, şi le-a adunat în ţarcurile poemelor în formă fixă.
O asemenea performanţă, - ca să pornim de la gigantic la miniatural – o constituie „Floare de lotus” (Editura Semne, 2006). Cartea cuprinde 148 de poezii, fiecare din ele fiind alcătuită din câte cinci catrene. Un număr imens de versuri, 3960. Cu toate acestea, autorul a evitat monotonia. Tiparul e acelaşi, dar conţinutul e de o mare varietate. Înscriindu-se în atmosfera ilustrului său concitadin, Ion Barbu, poetul florii de lotus (floare-simbol frecvent întâlnită în poezia haiku) reuşeşte să reînvie vechea lume balcanică. O seamă de cuvinte şi sintagme au aroma vinului vechi păstrat în butoaie de dud: armonici vechi, romanţe cu parfum de mosc, vâlvă de foburg, fes confuz, tapiserii de vechi buhare, trăsura zănelor la trap, tarabe, bazar, flaşnetarul, castelanul, harta unui castru. Şi enumerarea ar putea continua. Sumarul „Cărţii Oltului” a lui Geo Bogza se poate citi ca un poem de sine stătător. Cvasitotalitatea titlurilor celor 148 de poeme în formă oarecum fixă, creată de autor, sunt poetice prin ele însele şi însumate pot, printr-o convenţie, să fie socotite poezie: Artistul orb picta un nud, Singurătatea marilor tablouri, Am adormit cu liniştea de mână, Istoria e numai o reptilă, Concert de greier la vioară, În colţul străzii flaşnetarul, Căruţe mari cu coviltire, Liniştea ca o hârtie creponată, Un flutur poate sau o zână, Sărut şi frâng aceată spadă. Unele poezii conţin câte un vers de rară frumuseţe, care poate exista şi autonom, aidoma poemului pillatian într-un vers: Lanţul meu celest de nestemate, Luna cobora ca o secure, Toarnă viaţa ceru-n călimări...
Următorul pas, nu neapărat în ordine cronologică, spre concentrarea şi esenţializarea poeziei îl constituie sonetul. Ion Untaru a scris sonete încă de prin anii ’80. În placheta de debut deja citată, din 1994, încerca marea cu degetul, publicând două sonete: „Osiile lumii” şi „Matrimoniale”. Doar un an mai târziu îşi dă adevărata măsură în acest domeniu al maximului de restrângeri formale, dar care permit poetului să dea frâu liber imaginaţiei. „Invitaţie la castel” (Editura Sagittarius, 1995, prefaţă de marcel Crihană) înmănunchează 132 de sonete. Ca fapt de pură statistică „Invitaţia” cuprinde cu 12 mai puţine sonete decât a scris marele Will. Travaliul loc a avut loc, presupun în chinuri de durată. Lucian Blaga spunea în „Catren”: „Uşor nu e nici cântecul. Zi / şi noapte – nimic nu-i uşor pe pământ: / căci roua e sudoarea privighetorilor / care s-au ostenit toată noaptea cântând”. Nu e uşor să tai picioare, chiar dacă nu sunt făcute din carne şi oase ci din cuvinte şi să le aşezi într-un tipar pentru vreme îndelungată, care uneori vizează veşnicia. Le conferi, e drept un pat confortabil, Patul lui Procust. „Confortul” poetului, cel care realizează aceste operaţii de amputare şi transplant, e greu de surprins în cuvinte. Ion Untaru o face în felul său în sonetul „Instrumentar” care deschide volumul:

Se-nghesuie cuvinte; dau năvală
Dar cel mai potrivit ţi se ascunde
Iar cele şlefuite şi rotunde
Celestă cade roua şi le spală

Le simţi în nări aroma de migdală
Şi aşchii sar din dalta în unde
Aluviuni din straturi mai profunde
Şi-n fiecare templu – o vestală

O piesă de virtuozitate este „Furtuna” care ne aminteşte proza poetică „Singur” a lui C. Hogaş, dar şi tumultul auditiv din „Paşa Hasan” a lui G. Coşbuc:

Înghite hăul rânduri-rânduri flamuri
Rivalii-nfrânţi, oştirile se caină
Fug păsări speriate care-ngaimă
Pe limba lor tulburătoare blamuri

Ca să ajungă la poemul haiku de sorginte niponă, poem care tinde spre poezia esenţializată, pură, Ion Untaru a trecut prin mai multe bariere vamale. A fost vămuit de... cuvinte. Lucrând, figurat vorbind, cu cântarul electronic şi pipeta a învăţat pe cont propriu să se debaraseze de balastul verbal şi să oprească pentru sine un amalgam cu un mare conţinut de metal nobil. Pentru că aurul nobil îi este hărăzit numai Creatorului, după cum se spune.
Se părea că ultima vamă o reprezintă rondelul, specie literară care a fost dusă pe cele mai înalte culmi în poezia românească de Al. Macedonski, un înaintemergător al mişcării haiku din România. Şi în rondel, ca şi în sonet imaginaţia poetului Ion Untaru nu cunoaşte limite. El închină câte un rondel iubirii, debarcării, tandreţei, cărţii care s-a deschis la întâmplare, flaşnetarului, clopotelor care bat, două ploii, trei cafelei, ş.a.m.d. O înfrânare a elanului, o selecţie a subiectelor ar fi restrâns aria tematică în favoarea eleganţei conţinutului şi a adâncimii. Relevant pentru intreprinderea noastră este „Rondelul primăverii care întârzie”, din volumul „Fântâna în care se văd sufletele”, lucrare apărută în anul 2007, în regie proprie. Priviţi numai, într-o singură strofă găsim şapte elemente care se regăsesc şi în poetica haiku-ului, tot atâtea posibile kigo-uri:

Şi iar primăvara-ntârzie
Cu soare şi ploi pentru flori
Cu gâze şi fluturi că mie
Dor mi se face din nou de cocori

N-a fost să fie aşa. Ion Untaru a mai ucenicit, alături de Radu Patrichi, pe ogorul nedesţelenit la noi, al poemului tanrenga, care este de fapt o tanka scrisă în doi. Cartea „Din tainele prieteniei” (Editura Amurg sentimental, 2006), scrisă de cei doi, fără să se fi cunoscut vreodată, prin intermediul corespondenţei, constituie un model al genului în limba română.
Drumul de la poezia în stil clasic la haiku a durat, aşadar, zece ani. Experimentele intreprinse într-un răstimp de un deceniu l-au făcut pe autor să înainteze cu o anumită siguranţă pe noul tărâm literar. Chiar dacă nu cunoaşte încă toate tainele genului, reuşeşte chiar din placheta de debut „La cules de stele” (Editura Ambasador, Târgu Mureş, 2004) să se prezinte ca un haijin deja format, care are multe de spus. În viziunea sa poetul este aidoma unui cireş înflorit greu de rod, care bate în geam. Culegeţi-mă oameni parcă ar vrea să spună printr-un limbaj fără cuvinte. In cazul poemelor pe care ni le oferă cu dărnicie în locul poamelor, Ion Untaru parcă ne-ar îmbia, „citiţi-mă, oameni”:

În faţa oglinzii
cu cireşe la urechi ,
adolescenta

Chiar şi atunci când nu sunt respectate întru totul dimensiunile procustiene ale haiku-ului, poetul reuşeşte să populeze poemele cu emoţionante crâmpeie de viaţă. Imperfecţiunea formală este compensată de intensitatea trăirilor redate cu atâta forţă pe spaţii aşa de mici. Iată cât de firesc apar doi logodnici. Deşi sunt reprezentaţi doar de umbrele lor, parcă i-am vedea aievea în carne şi oase:

Logodnici pe punte –
umbrele lor
îşi dau mâna

Plachetele următoare, „Prepeleac cu lună” şi „Inscripţie pe bobul de orez” apărute un an mai târziu la aceeaşi editură, în colecţia „Haiku” îngrijită de poetul Ioan Găbudean, ca şi poemele care văd lumina tiparului abia acum, vin să confirme virtuţile de haijin ale domnului Ion Untaru. Rareori haiku-ul se scrie de la sine. În ciuda dimensiunilor sale liliputane, datorită faptului că trebuie să concentrezi cât mai multe idei şi sentimente în cât mai puţine cuvinte, scrierea haikului cere adesea multă trudă, după cum mărturiseşte şi pooetul într-un text mai degrabă aforsim decât poem:

Un munte
întreg de steril
pentru un singur haiku

Poetul se simte un însingurat. În alte vremi ar fi fost un hermit, un pustnic. „Din lipsă de peşteri”, precum o spune, el s-a autoexilat, nu în Turnul de Fildeş (nu îi dă mâna), ci în interiorul cetăţii. Un exil interior, aşadar, trist, lipsit de speranţe înălţătoare, dar productiv. Fiindcă singurătatea e o condiţie sine-qua non a creaţiei.
Dar Ion Untaru nu este doar un însingurat, ci şi un poet singular de poezie fixă, în speţă de haiku. Dacă până acum era un haijin nu îndeajuns de bine cunoscut, prin „Păsări şi cuvinte” poate ocupa un loc de primă mână în Constelaţia Haiku de pe tărâmul limbii române.
Autorul reia în această carte, reprezentativă pentru cariera sa literară, cele trei plachete apărute la Editura Ambasador, la care adaugă ciclul inedit de peste două sute de poeme (haiku şi senryu) „Păsări şi cuvinte”.
După o carieră onorabilă de economist, Ion Untaru îşi clădeşte cariera literară contabilizânsd stele şi numărând cuvinte.

Vasile MOLDOVAN

DIN TAINELE PRIETENIEI
Poeme tanrenga
Editura Amurg sentimental, 2006

Prefaţă
Tanrenga, forma cea mai simplă de renga, acele poeme legate, specifice literaturii japoneze, a apărut în perioada Heian, cu prilejul concursurilor de poezie de la curtea imperială. Practic, este o tanka scrisă de doi poeţi, primul compunând tristihul – versul de sus – de 5-7-5 onji, iar al doilea răspunzând cu distihul – versul suplimentar sau strofa de jos, de 7-7 onji, astfel că poemul realizat este un poem de-sine-stătător. Răspunsul putea fi dat şi de mai mulţi poeţi, ba chiar putea fi pus în faţa poemului de început.
Poeme tanrenga au apărut şi-n prima antologie de poezie japoneză „Manioshu”, la finele secolului VIII, dar, cu timpul, s-a trecut la poeme renga cu un număr mare de strofe.
La noi, în România, s-a scris despre această formă de poezie, încă, din 1992, în revista „Albatros”, apoi, şi în altele, însă, poeme tanrenga de poeţi români
s-au scris puţine, au apărut abia în 1996, fapt pentru care la „Colocviul Naţional de Haiku”, ţinut în luna octombrie 2005 la Constanţa am avut intervenţia intitulată: „Tanrenga – poem evitat”.
Atunci am presupus şi cauzele pentru care nu s-au realizat decât puţine poeme tanrenga, între care: corespondenţa sporadică între poeţi, lipsa comunicării unor poeme haiku realizate de fiecare, teama de a analiza unele poeme primite, eventual a le modifica sau îmbunătăţi, cu alte idei, deci motive interne, care arată lipsa prieteniei adânci, a afecţiunii dintre poeţi.
În final puneam o întrebare: „Pe când o antologie de tanrenga românească?”
Înainte de acel moment de bilanţ, iată că facem începutul cu acest volum de tanrenga, scris doar de doi poeţi.
Suntem apropiaţi ca vârstă, iubitori de poezie haiku, legaţi sufleteşte şi ne înţelegem, ne completăm şi abia aşteptăm să ne apară plicul, unul de la celălalt, în cutia de scrisori, căci... trăim la peste 200 kilometri distanţă şi nu
ne-am întâlnit niciodată, decât prin intermediul poeziei. Fiecare este un admirator al celuilalt, şi sperăm că vom reuşi să ne şi întâlnim cândva, să stăm de vorbă, în faţa unor ceşti, chiar dacă nu vor fi cu sake sau ceai japonez. Si, cu siguranţă, atunci vor apare şi alte poeme legate.
Suntem convinşi că poemele noastre nu vor mulţumi pe toată lumea – oriunde este loc de mai bine, de mai frumos – dar, noi, am făcut începutul, e o provocare şi aşteptăm să citim poeme tanrenga ale altor poeţi şi să ne bucurăm de ele.
Cu toată prietenia,

Radu PATRICHI

6 aprilie 2006

Va place haiku-ul?

Despre mine

marți, 29 aprilie 2008

Prieteni inspiraţi

luni, 28 aprilie 2008

Când...

De la fereastra mea

Vorba bună

sosesc acasă

Aleargă

Când...

noapte cu lună

râul spre mare

Sfinxul...

Dacă...

vineri, 11 aprilie 2008

Când scrii un poem

miercuri, 9 aprilie 2008

CurierNet

Arhivă blog